Când eram în liceu, Albert Camus, Eugene Ionesco sau Emil Cioran mă fascinau, existenţialismul absurd şi totuşi atât de intens mi se părea singura explicaţie posibilă a lumii adeseori lipsită de sens în care trăim. Tot ceea ce trăiam era despre mine dar în acelaşi timp nu avea nicio legătură cu mine… atât de multe întrebări, uneori suferinţă profundă, apoi ajungeam în acelaşi punct de unde plecasem: la mine însămi.
Spunem adeseori «te las să te gândești la asta» sau «îți dau puțin timp de gândire». De ce nu spunem: «Te las să simți asta», «Îți dau puțin timp de simțire»? Pentru că suntem învățați că ceva e corect dacă e gândit, nu simțit. Pentru că ni se pare că un raționament corect și imparțial este cel al minții, exclusiv.
Dar ce facem dacă raționamentul nostru e corect, dar nu se potrivește cu simțirea? Ce facem dacă știm ceva și simțim altceva?